16.decembrie.2007

May 21st, 2008 Cosmin Manci

În toată ţara ninge… aici nu

16 decembrie 2007… pe râul Timiş, lângă localitatea Urseni (la câţiva kilometri de Timişoara)

Pe unde e linia galbenă am fost şi eu 🙂

Zi urâtă, închisă şi nepotrivită pentru scopul meu principal… să fac fotografii. Până la urmă sa dovedit a fi nepotrivită şi pentru scopul secundar… sa văd păsări… foarte puţine, altădată acolo erau cu mult mai multe păsări. Partea bună e că jos era destulde îngheţat şi de data asta nu am făcut tocuri.

Cum spuneam lipsă de păsări… dar au început să fie văzute când plecam deja înapoi iar lumina deja era şi mai “bună”. Poate am văzut aşa puţine că am mers atât de târziu? Abia am ajuns pe la 12 si ceva acolo.

Până la urmă din cele circa 70 de shoturi am găsit două care sunt mai cumva în rest pauză.

Piţigoiul codat (Aegithalos caudatus) pasăre mică ~10cm cu tot cu coadă, fără este ca o nucă cu pene, cioc şi ochi. Apare la noi în două forme: una cu cap alb şi una cu cap dungat (ca şi cea din fotografie). Cea cu cap alb este considerată formă nordică dar la noi procentul este cam 50/50. Pe cât este de mică pasărea pe atât este de mare cuibul: un ovoid lung de circa 20 cm şi lat de circa 10 cm. La exterior din păr, muşchi şi licheni toate cusute cu fire de păianjen… o bijuterie. Înteriorul este umplut cu pene şi nu rar in martie cînd face cuib se poate vedea un piţigoi cu o pană, mai mare decat el, zburând grăbit spre cuib.

Egreta albă/mare (Egretta alba) este o specie tot mai des văzută acum. Nu cu mult timp în urmă a fost în pragul dispariţiei. Şi oare de ce: din cauza humanoizilor care se cred stăpâni pe toate iar de data asta din cauza femelelor lor care doreau egrete la pălărie. Asă că masculii mereau în mai când face cuib şi da cu puşca in tot ce se poate şi omoară de două ori şi adulţii care purtau penele numite egrete şi ouălele deja în cuiburi…

În fotografie se pot observa şi doi stârci cenuşii (Ardea cinerea)… asta pentru eventuali cârcotaşi :))

9.decembrie.2007

May 21st, 2008 Cosmin Manci

De ceva vreme nu am avut internet… şi nici timp să scriu.

Acum am şi net şi ceva timp…

9 decembrie 2007

Pişchia… localitate nu foarte mică la circa 25 de km NNV de Timişoara, iar la 1-2km se află pădurea Pişchia şi acumularea de la Murani (sau de la Pişchia… fiecare cum vrea). O mică rezervaţie ornitologică (declarată pentru păsări)… dar teren privat… aşa ca fiecare face ce vrea… sau mai exact ce vrea/ce te lasă proprietarul. Până la urmă ni s-a dat voie să întrăm.

Dimineată nu foarte rece iar cerul când şi când senin. Am ieşit la numărat de păsări/fotografiat/sau doar ieşit afară 🙂

Nu foarte multe păsări (câteva sute de raţe… mai ales raţe mari).

Ca de obicei cîteva fotografii însoţite de câteva date despre cine este acolo.

Raţe mari (Anas platyrhynchos)… despre ele nu mai spun nimic… puteţi citi în altă intrare de blog (dacă vreţi)

Raţa sunătoare (Bucephala clangula) specie care apare la noi numai iarna când vine din Nordul Europei sau din Siberia… deşi poate că uneori cuibăreşte la noi (uneori fiind observată vara). În fotografie sunt trei masculi, femela este colorată în cenuşiu-deschis, cu capul cafeniu închis.

Sticletele (Carduelis carduelis) se adună iarna în stoluri gonind peste câmpii în sunet de sticle sparte “stiglitz-stiglitz” căutând plante cu seminţe… mai ales scaieţi. Vara pot fi auziţi perechi perechi în parcuri, grădini şi mai rar în păduri prin vârfuri de copaci unde-şi construiesc cuibul.

Piţigoiul de stuf (Panurus biarmicus) este întâlnit mai ales iarna prin locurile cu mai mult stuf. Aici hoinăreşte în grupuri de circa 10-20 de exemplare după seminţe de trestie şi de papură. În fotografie este un mascul femela fiind mai brunie şi lipsindu-i acea “mustaţă”.

Deşi fără prea multe succese ornitologice sau fotografice totuşi a fost o zi în aer liber, o zi superbă şi… cu tocuri de nămol.

sper că mâine (16 decembrie să mai ies un pic pe undeva… poate revin 🙂 )

2.decembrie 2007

May 21st, 2008 Cosmin Manci

1.decembrie.2007

mi-ar fi plăcut să reuşesc să fotografiez ceva în Alba Iulia, dar… am ajuns prea târziu… cursurile… poate anul viitor

Duminică 2.decembrie.2007

Am primit vizita unor prieteni de la Timişoara iar împreună cu ei am decis să facem o mică excursie la poalele Retezatului.

Dimineaţă pentru că aveam maşină la dispoziţie am vrut să profit şi să văd primele raze ale zilei “căzând” pe “capul” Retezatului … excursia începe cu un drum spre Haţeg spre un loc mai înalt cu o panoramă mai bună.

Retezatul:

Şi către Haţeg, cel ascuns în ceaţă:

Tura a început pe un drum forestier la deal, cât de sus vom putea/vrea să ajungem. Este iarnă şi cum vietăţile în mare parte lipsesc trebuie să găsesc alt subiect pentru fotografie. Acum prefer să fotografiez apa, în toate formele ei, dar mai ales gheaţa şi păsările.

Şi pentru că vorbeam de păsări… reuşita zilei:

Şorecarul comun (Buteo buteo) este probabil cea mai larg răspândită şi frecventă specie de pasăre răpitoare de pe la noi, cam cât o cioară (45-50cm) iar pe la noi de găsit/văzut în toată ţara. Foarte des este văzut planând la mare înălţime. Cuib este construit de obicei în copaci înalţi sau pe stânci. Numărul exemplarelor creşte iarna datorită păsărilor nordice.

Înainte de coborâre o ultimă panoramă… în prim plan este satul Sălaşul de Sus:

30.noiembrie.2007

May 21st, 2008 Cosmin Manci

alt sfârşit de săptămână, alte zile de Cluj, alte cursuri

Vineri 30.noiembrie.2007 Cluj-Napoca

Dacă sunt aici atunci trebuie să merg să caut raţa, şi acum fără succes… dar au fost altele. Multe alte păsări au fost răbdătoare cu mine şi s-a mai întâmplat ceva frumos azi… a nins. A nins frumos, a acoperit tot ce era rău şi murdar. Totuşi nu a fost destul de puternică… a durat doar o zi.

Lacul din parc a îngheţat şi aici au mai rămas doar câteva raţe acolo unde intră Someşul, în schimb pe râu păsări noi au fost pescăruşii, care de departe au putut fi observaţi trecând în zbor: grupe grupe, mai mari mai mici.

La râu doar raţe dar pe măsură ce acestea primeau “mită” au început să apară şi pescăruşii pe care era o plăcere să-i urmăreşti cum “vânau” pâinea din aer, iau uneori se bateau cu raţele sau între ei. Poate o să întrebaţi ce pescăruşi sunt ăia… aici nu este mare… acolo sunt pescăruşi.

Mulţi pescăruşi pot apărea în interiorul ţării, chiar să cuibărească iar de data asta prezenţi au fost pescăruşii răzători. Acum ei sunt în penaj de iarnă (vara au penele de pe cap colorate în negru ca ardezia). Şi tot acum se pot vedea păsări cu pene albe sau cu pene maro în aripi (cei cu pene maro sunt cei tineri).

Pescăruşul râzător (Larus ridibundus) poate cel mai frecvent pescăruş din România, dar sigur cel mai frecvent din interiorul ţării, cuibărind uneori în colonii de sute de exemplare. Foarte interesant la el este schimbarea coloritului iarna/vara. Întâlnit aproape pe orice baltă dar cuibăreste foarte izolat uneori la mare depărtare de locul de hrănire. Foarte des văzut la gropile de gunoi sau după tractoarele care ară.

Pe lângă pescăruşi şi raţe, iar printre ele un răţoi atât de nedumerit de ce fac pescăruşii încât a început să se scarpine în cap… cu piciorul că nu are mâini săracu de el 🙂

tot la festin au început şi ciorile să apară, iar eu m-am bucurat mai ales de prezenţa unei ciori grive care m-a suportat destul de mult încât să fac nişte fotografii de care să fiu mulţumit.

Ciora grivă (Corvus cornix) specie destul de frecventă în pădurile din zonele joase. Uneori şi în oraşe sau alte aglomerări umane mai ales în Delta Dunării. Este considerată a fi foarte stricătoare mai ales din cauză ca mâncă ouăle/puii altor păsări. Cuibul, singuratic şi nu în colonii ca şi cioara de semănătură, de obicei situat la mare înălţime dacă nu în tufe spinoase.

După spectacolul dat de păsări pe Someş, a început natura să dea spectacol prin ninsoare la început mai timidă apoi mai dezinvoltă încât m-am decis să plec în grădina botanică. Ar fi putut să fie un teren de “vănătoare” frumos pentru fotografiat. Şi chiar a fost.

Cocoşarul sau sturzul de iarnă (Turdus pilaris) este foarte frecvent mai ales în perioada de iarnă dar de câteva zeci de ani acesta şi cuibăreşte în România, mai ales în Transilvania. În parc era adunare mare printre crengile unei sâmbovine (Celtis australis) în căutare de fructe.

În această ultimă ninsoare puteţi vedea şi ninsoarea… şi era doar la început… ce frumos a fost.

Sturzul de vâsc (Turdus viscivorus) specie frecventă mai ales în zona deluroasă şi de munte. Iarna d emulte ori în stoluri de zeci/sute de exemplare. Are o predilecţie pentru fructele de vâsc, contribuind la răspândirea/diseminarea acestuia.

25.noiembrie.2007

May 21st, 2008 Cosmin Manci

noaptea de 24 pe drum spre Moldova… trenul foamei (ştiţi voi Timişoara-Iaşi)

25.noiembrie.2007, Moldova, Parcul Natural Vânători Neamţ

După o noapte de “dormit” în tren, într-un vagon supraîncălzit (e adevarat că e mai bine decât să nu fi fost căldură) tot ce voiam era să umblu un pic pe afară… iar asta s-a întâmplat în Parcul Natural Vânători Neamţ (acesta fiind şi ţinta mea şi casa mea pentru câteva zile).

dacă cineva vrea să ştie mai multe despre aceasta:

pagina parcului

harta

uneori mai sunt probleme… insistaţi

Motivul existenţei lui şi mai ales dorinţa personalului de acolo: să readucă zimbrul în libertate în pădurile României, iar dacă totul merge după cum vor ei… mult nu o să mai fie. Multe amintiri mă aduc în această zonă, unele legate de meseria mea… aici am făcut primele voluntariate, am publicat prima lucrare. Altele nu… Prima impresie când am ajuns a fost dată de sediul administaţiei parcului… este super. L-am mai văzut odată când încă era în “durerile facerii” dar acum e gata.

Când intri deja din usă eşti întâmpinat de sigla parcului, iar în interior în muzeu la loc de mare cinste unul dintre zimbri “veghează”.

Am lăsat bagajul şi am plecat spre Dragoş-Vodă, o mică rezervaţie/grădină zoologică nu departe de Mânăstirea Neamţului.

Poate odată voi mai prezenta şi povesti şi despre mănăstirile zonei chiar dacă nu întotdeauna am avut amintiri plăcute despre ele (poate că şi eu sunt de vină).

Plimbarea m-a dus pe unele din locurile în care odată am călcat ca voluntar, frumoase şi iresponsabile timpuri. Aş fi vrut să fotografiez câte ceva dar timpul scurt şi vremea nefavorabilă nu mi-au permis decât să imortalizez câteva ciuperci şi nişte vrăbii… multe vrăbii… de 2 feluri :).

Vrabia de casă, bărbătuşul… acum în haine de iarnă nu atât de strălucitoare ca şi primăvara sau vara dar la fel de gălăgios

şi o femelă, mai modestă la îmbrăcăminte

Vrabia de casă (Passer domesticus) este una dintre cele mai frecvente păsări la ora actuală fiind prezentă aproape pe tot pământul cu predilecţie în sau pe lângă aşezările omeneşti. Este prezentă tot timpul anului iar cuib îşi face în cele mai variate şi ciudate locuri… doar să semene cu o scorbură.

şi vrabia de cîmp uşor de recunoscut după “virgula” din obraz

Vrabia de câmp (Passer montanus), nu atât de comună ca şi surata ei aproape domestică dar totuşi frecventă şi de multe ori întâlnită şi acolo unde nu sunt oameni trăind bine mersi încă şi în sălbăticie. Este şi puţin mai mică.

Mai multe… poate altadată